Reforma administrației publice, mai mult decât regionalizare – episodul I (capacitatea financiară redusă)

Ultimii ani au adus în scenă, inclusiv ca instrument de campanie electorală, „panaceul” dezvoltării României: „regionalizarea”, după ce la runda de alegeri locale din 2008 soluția minune pentru dezvoltare invocată de majoritatea candidaților la o funcție locală a fost „fondurile europene”. Toți cei care își doreau să fie primar, președinte de consiliu județean, consilier local / județean ne vorbeau cu frenezie despre cum o să atragă ei această minune contemporană: fondurile europene… În 2012, aceiași candidați (poate și alții în plus) au schimbat placa zgârâiată și au luat-o pe cea cu regionalizarea… Nu spun că ea nu este bună, însă dacă ne vom mărgini la asta vom face exact nimic sau aproape nimic. O gândire coerentă asupra reformei administrației publice românești trebuie să aibă în vedere prioritar aspectele legate de desființarea / comasarea acelor unități administrativ teritoriale – UAT (în principal comune) care nu au nici un fel de capacitate financiară de a se autosusține, ca să nu mai vorbim de capacitate administrativă, filosofie care trebuie continuată cu reformarea sistemului de recrutare în administrația publică, sistem excesiv de politizat și care produce contraperformanță.
Astăzi ne vom referi doar la desființarea / comasarea acelor unități administrativ-teritoriale care nu au nici un fel de capacitate financiară. Majoritatea acestor UAT-uri sunt comune. Deși în unele cazuri aceste comune nu reușesc să colecteze venituri proprii nici măcar 25% din cheltuielile administrative, pompos numiții „edili” ai acelor localități continuă să facă cheltuieli enorme în comparație cu veniturile și să exercite astfel o presiune constantă pe consiliile județene și guvern pentru a primi pe diverse canale fonduri pentru a-și acoperi risipa. Deși doar 10% din localități reușesc astăzi să își acopere din venituri proprii (impozite și taxe locale) cheltuielile de funcționare, România își permite să mențină aproape 3300 de localități în condițiile în care Polonia (folosită mereu ca exemplu) are sub 3000 de localități la o populație dublă și o suprafață mai mare decât țara noastră.
Ce investiții ar putea să facă o comună care nu are bani pentru a-și plăti cheltuielile curente (salarii, telefon etc.)? Putem vorbi în cazul acestor primării de posibilitatea de contractare a unor împrumuturi sau de redactare și implementare a unor proiecte din fonduri nerambursabile pentru dezvoltare? Evident că nu… Singura lor sursă constantă de venit este județul sau statul. Și atunci de ce să le ținem în viață? Ca să continuăm să plătim niște neisprăviți în funcții de „ales local”?
Lipsa capacității administrative des invocată drept cauză primordială a ratării unor nivele ridicate de absorbție a fondurilor europene nu se poate corecta din moment de majoritatea localităților nu au nici măcar capacitate financiară. Așadar, în lipsa unei minime consolidări financiare a localităților (prin comasare), capacitatea administrativă va rămâne pentru cele mai multe comune o himeră.
România nu poate fi prizoniera unor personaje care au sprijinit apariția în ultimii 10 ani a peste 20 de noi localități falimentare… Tocmai de aceea, o regionalizare care are ca ținte declarate sprijinirea unei dezvoltări integrate la nivel național și o mai bună atragere a fondurilor europene nu poate fi realizată în lipsa unei restructurări a numărului de unități administrativ-teritoriale astfel încât acestea să poată mai mult decât simpla acoperire din fonduri proprii a costurilor de funcționare, să poată să facă investiții și să atragă pentru dezvoltare „panaceul” mult invocat în campania electorală de la locale din 2008, fondurile europene.

Continuare: blog CatalinCornea.ro