Precum pictorul Apelles, din Antichitate, nu lăsa să treacă o zi fără să tragă o linie (nulla dies sine linea), adică fără să deseneze, tot astfel zeloşii şi neobosiţii luptători pentru cauza autonomiei secuieşti, nu lasă să treacă o zi fără să nu gândească şi chiar să înfăptuiască ceva pentru atingerea acestui înalt deziderat, pe care Csapo Joszef, unul dintre întemeietorii Consiliului Naţional Secuiesc (CNS), îl considera „un drept divin”! Cum s-ar zice, de autonomia secuilor s-ar fi ocupat chiar Dumnezeu, atunci când a creat lumea. Nu cred, însă, să fi existat, pe vremea aceea, vreun secui prin preajma Sa care să susţină acest „drept divin”. Mai pământean, Fodor Imre, devenit preşedinte al CNS, a lăsat-o ceva mai moale, susţinând doar că „autonomia secuiască a existat de 500 de ani”!
Omul a spus, chiar fără să-şi dea seama, un adevăr, folosind timpul trecut (perfectul compus) al verbului a exista: „a existat”! Fiindcă tot de 500 de ani, autonomia secuiască nu mai există. Dar aceasta nu a fost lichidată de Statul Român, după unirea Transilvaniei cu România, aşa cum se susţine de către propagandiştii autonomiei secuieşti, ci chiar de statul maghiar, încă din cea de a doua jumătate a veacului al XV-lea, odată cu întărirea continuă a puterii regale şi ca urmare a apariţiei şi dezvoltării marilor domenii feudale ale grofi - lor şi magnaţilor unguri.
Atunci a dispărut şi organizarea teritorială scăunală secuiască, scaunele fi ind structurate după modele depăşite, medievale „care nu se mai puteau moderniza”. Iar odată cu ele au cam dispărut şi secuii, fi - ind complet maghiarizaţi în decursul vremii de către unguri. Acum, la începutul celui de al treilea mileniu, respectiv în secolul XXI, autonomiştii „secui” au readus în actualitate această formă anacronică de organizare administrativ-teritorială, specifi că feudalismului timpuriu, reînfi inţând „scaunele secuieşti”, chiar şi fără secui (la ultimul recensământ s-au declarat secui doar vreo 300 de persoane!) şi fără să se sinchisească în vreun fel de prevederile constituţionale care precizează că teritoriul ţării „este organizat, sub aspect administrativ, în comune, oraşe şi judeţe”.
Aceiaşi autonomişti „secui” îşi pun mari speranţe, în ce priveşte susţinerea cauzei lor, în noua putere politică de la Budapesta. După cum se ştie, în urma recentelor alegeri, Fidesz-ul lui Orban Viktor a obţinut o victorie categorică, aşa că la Budapesta, chiar dacă partidul venit la putere nu poate fi catalogat unul de extremă dreaptă (acolo se află Jobbik, care a devenit a treia forţă politică din Ungaria!), toată lumea ştie că premierul nu este departe de această apreciere, fi indcă încă din timpul când se afl a în opoziţie, prin politica sa, el a creat o stare de tensiune cu toate ţările vecine, în care trăiesc etnici maghiari, mai ales cu România. Nu s-a uitat prezenţa lui aproape în fi ecare an la aşa-zisa „Universitate de vară” de la Balvanyos, unde, nu de puţine ori, s-au enunţat idei denigratoare la adresa României „un stat artifi cial, creat de Trianon, care stăpâneşte teritorii maghiare ocupate”.
Cu aceste speranţe, liderii cenesişti s-au întâlnit, recent, la Sfântu- Gheorghe, gazdă primitoare fi indu-le „polgarmesterul” Antal Arpad, un înfocat susţinător al autonomiei secuieşti. Acolo s-a ajuns la concluzia că o mare responsabilitate în realizarea autonomiei o au consiliile locale şi primarii din ţinutul secuiesc, care vor trebui să menţină o strânsă legătură şi să aibă o mai bună colaborare cu CNS, fi - indcă „o mare responsabilitate în realizarea autonomiei ţinutului secuiesc o au consiliile locale”.
Tot la această întâlnire, preşedintele CNS, Izsak Balazs, a arătat că o delegaţie a consiliului, care a vizitat recent Ungaria, a primit asigurări din partea viceprim-ministrului maghiar, Semejen Zsolt, că Guvernul Ungariei va sprijini dezideratul autonomiei ţinutului secuiesc.
Entuziasmaţi de această nouă perspectivă favorabilă obţinerii autonomiei, cei prezenţi au adus din nou în discuţie Tirolul de Sud, care „nu şi-ar fi putut obţine autonomia fără sprijinul Austriei”. Nu cu prea mult timp în urmă, autonomiştii „secui” se gândeau la „modelul Kosovo”, care ar fi putut constitui „un precedent pentru problema rezolvării autonomiei ţinutului secuiesc. În ce priveşte Tirolul de Sud, Izsak Balazs a afi rmat că autonomia acestuia a fost votată de Parlamentul Italiei, „cu sprijinul Austriei”. Poate vrea să spună că autonomia s-a realizat în urma unei înţelegeri dintre cele două ţări, Austria şi Italia. „O cooperare similară ne imaginăm şi între România şi Ungaria”, a afi rmat el.
De imaginat, poate Balazs să-şi imagineze orice, numai că o astfel de cooperare trebuie să fi e rodul politicii externe a celor două ţări, bazată pe bune relaţii şi respect reciproc. Deocamdată, din păcate, Ungaria singură vrea să-şi impună propria ei politică în privinţa etnicilor maghiari de peste hotare. Politicienii unguri, atât cei care au fost la putere, cât şi cei care sunt, ca şi cei ce vor veni, cu siguranţă, nu au recunoscut, nu recunosc şi nu vor recunoaşte niciodată faptul că Ardealul este pământ românesc, visând mereu fantomele fostei Ungarii „milenare”. Ei „uită”, cu bună ştiinţă, că acea creaţie statală artifi cială, bazată pe o politică de cotropire a unor teritorii străine şi pe supunerea unor popoare care nu aveau nimic comun cu ungurii, făcea ca aceştia să fi e minoritari în propria lor ţară!
Acum, ca şi în trecut, începând cu sfârşitul Primului Război Mondial, politicienii unguri se văicăresc pentru „nedreptăţile făcute Ungariei prin Tratatul de la Trianon”. Au trecut de atunci 90 de ani. Între timp a mai avut loc încă un război mondial, iar Tratatele de Pace de la Paris, din 1947, au desenat actuala hartă politică a Europei contemporane. Atât România, cât şi Ungaria, antrenate în război, au luat parte la Conferinţa de Pace de la Paris (29 iulie - 15 octombrie 1946) în calitate de puteri înfrânte. Nu putem să nu ne întrebăm atunci: dacă la Trianon, în 1920, i s-a făcut Ungariei o astfel de „nedreptate istorică”, de ce aceasta nu a fost reparată la Paris, în 1947? Din contră, Ardealul de Nord, răpit României prin Dictatul de la Viena, din 30 august 1940, şi cedat Ungariei, a fost recunoscut ca fi ind pământ românesc şi retrocedat României.
Cât priveşte poziţia ţării noastre faţă de mult trâmbiţata „autonomie secuiască”, bazată pe criterii etnice, este bine cunoscută, fi ind deseori exprimată de clasa politică românească, în frunte cu preşedintele Traian Băsescu: autonomia în secuime va fi aceeaşi pe care o va avea orice altă zonă geografi că a ţării. Ea va avea la bază doar criterii social-economice, urmărindu-se dezvoltarea armonioasă a întregului teritoriu al României. Iată, deci, pentru ce aşa-zisul „sprijin al Ungariei” în privinţa obţinerii autonomiei ţinutului secuiesc nu poate fi catalogat altfel decât un amestec obraznic în treburile interne ale altui stat. Este, de fapt, o veche „îndeletnicire” a vecinilor noştri din apus. Motiv pentru care niciodată de-a lungul istoriei relaţiile cu Ungaria nu au depăşit stadiul de vecinătate geografi că, pentru a ajunge la cel de „bună vecinătate”, aşa cum ar fi normal să fi e. Şi am mari rezerve că acestea se vor schimba vreodată, pentru simplul fapt că ungurii au rămas aceiaşi, aşa cum i-a văzut şi Eminescu prin 1870, cuprinşi „de o febrilă epidemie spirituală, o naţiune mică la număr, dar fantastică în aspiraţiuni, căreia o apucătură politică i-a dat neînţelepţeşte supremaţia asupra unor naţiuni tot aşa de mari la număr şi în nimic mai înapoiate”.
De-a lungul vremii, Ungaria nu a făcut altceva decât să promoveze, faţă de vecinii săi, o politică revizionistă şi şovinistă, motiv ce a determinat-o pe Anna Belousovova, prim-vicepreşedinte al Partidului Naţional Slovac (SNS), să afi rme, recent, că „Ungaria este butoiul cu praf de puşcă al Europei şi poate exploda oricând”.
Sursa: http://www.condeiulardelean.ro/articol/nulla-dies-sine-autonomia
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu