N.A. CONSTANTINESCU -«CHESTIUNEA TIMOCEANì»-

Limitele teritoriului etnic
Partea I


Cea mai veche biserică din Aria Balcanică Ctitorită de Voevodul «Radule Vlah»
(1450)
(Vlaska Crcva)

«Waigant care s-a specializat de la începutul acestui secol în studii privitoare la limba română şi dialectele ei, dând studii de mare valoare, fixase blocului timocean un spaţiu restrâns între o linie ce ar pleca de la satul Dobra pe Dunăre la Jagubiţa, la centrul platonului, şi de la Zaicear şi Dunăre. Limitele vor fi mult lărgite de St. Romanski care, în acord cu cercetătorii români, între limita din apus pe Morava, iar cea de Sud la o linie ce ar trece din satul Batinaţ, cale de un ceas la Sud-Est de Kiupria, „cel mai de Sud sat românesc în această regiune”, apoi pe la Sud de Muntele Râtanu şi mai încolo până după Zaicear pe la Pârlita, la poalele Muntelui Vârşka-Ciuca, (Cioaca Mare n.n.) pe unde se găsesc „sate cu caracter românesc bine păstrat”. Romanski încheie astfel privirea introductivă asupra limitelor etnice „prin urmare, informaţile lui Weigand, cum că elementul românesc în afara limitelor arătate de el, aproape s-ar fi pierdut în ultimii cincizeci de ani şi anume că mulţimea de români, aşezaţi mai înainte spre Kiupria şi Zaicear, dar existenţa cărora Weigand ştie din cărţile lui Kanitz (Serbien, Leipzig, 1868), că a fost „definitiv slavizată” şi că românii care s-ar mai întâlni azi prin aceste locuri sunt mai mult răzleţi, noi venetici, nu corespund adevărului. Chiar statisticile oficiale sârbeşti, spunea Romanski la 1926, care, deşi la menţionarea populaţiei române sunt aproape de tot inexacte şi adesea se contrazic, vorbesc despre existenţa satelor româneşti şi despre un anumit procent de element românesc în regiunea Ciupria şi, natural, şi în jud. Zaicear. Toate satele româneşti pure şi mixte, laolaltă cu oraşele de populaţie română din Serbia Nord-estică, nu sunt numai 83 cât le numără Weigand, ci mult mai multe, şi anume 193, din care 151 aşezări curate româneşti şi 42 mixte, precum se va vedea mai departe.” Vom vedea însă că nici profesorul din Sofia, Romanski n-a îmbrăţişat tot ţinutul românesc dintre Morava-Lom, neamintind, din motive uşor de înţeles, pe cei dintre Timoc-Lom, care fac parte din Bulgaria, că odinioară spaţiul ocupat de această masă timoceană era cu mult mai larg decât astăzi, întinzând chiar prin regiunea Niş-Pirot-Sofia şi Niş-Vrania-Kiustendil, o punte etnică spre păstorii Hemului şi spre aromâni, au recunoscut-o şi cei mai de seamă cercetători străini, între care sunt şi din cei care ar fi avut interesul să ascundă fiinţa neamului nostru pe acele locuri: C. Jiricek, Hopf şi J. Civijici. C. Jirecek afirmă că: „elementul român a fost odinioară în Bulgaria cu mult mai puternic şi o mulţime de Români încă de mult timp s-au bulgarizat”, iar Hopf arată că „vlahii care locuiau între Hem şi Dunăre, a căror ţară se numeşte mai ales Vlahia Albă (prin sec. al XIII-lea) s-au contopit încet-încet cu bulgarii slavizaţi”. Cu privire la spaţiul ocupat odinioară în Serbia de masa timoceană, geograful sârb Cvijic, conchide că în afară de cei care se menţin până astăzi, „o numeroasă populaţie românescă deznaţionalizată a mai păstrat unele caractere doveditoare ale vechii ei origini”.
Împingând cercetările mai departe decât Romanski, înspre Sud, Vâsan stabileşte astfel dovezile întinderii poporuluui român între Timocul Mare şi Nişava: „Spre izvoarele Timocului hârţile arată unele numiri ce dovedesc în trecut o populaţie românescă: Vlaşcopolie, Vlaşcoselo, Pertuşa, Vlahovo, Tamnişiţa, Periş, Vlaşca (de adaos Vlasotini). Un indiciu, zice el de deznaţionalizare recentă e faptul că ţiganii, între muntele Rătanu şi Pirot, în zece sate nu vorbesc decât româneşte. În Serbia de Sud-Est mai ales în jurul Pirotului şi Nişului, în vremuri de demult, populaţia românescă trebuie să fi fost destul de numeroasă, formând o continuare a populaţiei vechi româneşti din jurul Sofiei.”
Limitele teritoriului etnic, atât de bine caracterizat şi din punct de vedere geografic ca o dependenţă a României, se pot însemna deci: la apus, pe lângă râul Morava, începând de la gură şi mergând pe cursul ei în sus, cu câteva ocoluri spre est, până în dreptul Kiupriei; spre miazăzi regiunea se îngustează între Morava cu afluentul sâu Nişava, de o parte şi alta a Timocului Mare, de alta atât din punct de vedere geografic cât şi etnic, formând ca un vârf de triunghiul împlântat între Serbia şi Bulgaria. Dacă satele româneşti, după cercetările lui Romanski, se opresc astăzi pe linia Batinaţ la Sud de muntele Râtanu şi de Vârşca Ciuca (Cioaca Mare n.n.), odinioară ele înaintau spre vârful trinunghiul, chiar dincolo de Nişava, până la Vlasotinţi, lângă Lescovaţ, unde se făcea legătura cu grupul din regiunea Vrania, dispărut poate cu totul, şi cu cel din Stari Vlah, din care mai se menţin câteva sate; în acelaşi timp el se prelingea pe linia Nişavei în sus până dincolo de Pirot, pe unde se făcea legătura cu grupul vechi daco-român din jurul Sofiei, peste care au venit elemente mai noi aromâne.
Spre râsărit, regiunea locuită de români trece dincolo de Timoc, până la Dunăre, înglobând o bună parte din judeţul Vidin bulgar. Hotarul politic aşezat la Timoc între cele două sate vecine, n-a împiedicat însă pe români de a se simţi acelaşi popor şi de a întreţine cele mai strănse legături între el. Dovada ne-o dau petrecerile comune ce se fac de Sf. Gheorghe între cei de pe ambele maluri ale Timocului.
Cunoscători ai regiunii, demni de toată încrederea, afirmă că chiar „majoritatea satelor dintre Vidin şi Lom au populaţie românescă ori sunt curat româneşti, iar bulgarii şi chiar turcii din acele părţi vorbesc şi româneşte”. Legătura dintre blocul timocean şi fâşia ocupată de românii dunăreni ce se întinde de la Lom până la Siştov, n-a fost întreruptă de „tatarlăcul” de care vorbeşte un călător român pe la 1864.

Punerea chestiunii românilor de peste Dunăre de către Eminescu şi Gambetta

Harta I Răspândirea românilor din cele trei ramuri: dacoromânii (sud-dunăreni), aromânii şi românii apuseni, la sudul Dunării, şi masa moravo-timoceană, în întinderea ei de odinioară şi cea de astăzi (pp 24-25 op.cit)

În acelaşi deceniu ca şi în acel precedent o activitate mai intensă a ştiinţei europene în domeniul geografiei şi cartografiei, de care ne vom ocupa mai departe, dăduse informaţii şi date sigure pentru a delimita blocul românesc timocean şi a fixa importanţa lui, dar ele treceau nebservate de ai noştri. Eminescu avea însă unele ştiri precise asupra chestiunii, fără să ştim de unde; în preajma războiului pentru neatârnare şi pentru liberarea creştinilor din Balcani, vocea profetică a lui M. Eminescu fixa, în ziarul „Timpul” din 1 decembrie 1876 directivele sănătoase ale politicii naţionale din afară sub titlul «Un cuvânt la vreme»: „mi se pare că pentru ţara noastră a sosit vremea de a se ocupa în mod radical de soarta Românilor din dreapta Dunării”. Prevăzând ce s-ar putea întâmpla cu ai noştri, după ce vor fi înglobaţi de statele.

Continuare:
http://astraromana.wordpress.com/2010/03/12/n-a-constantinescu-%C2%ABchestiunea-timoceana%C2%AC%C2%BB/